Inima – organ trupesc, sălaș Dumnezeiesc

| |

Adela Oltean
Colegiul National Banatean, Timisoara

Emblemă a existenței umane, menită să ne guverneze întreaga viață, inima este desemnată
drept centrul vieții sufletești și spirituale a omului (Florenski, 1989, p.332). Asemenea unui mic
univers, inima a rămas vreme de mulți ani un subiect tăinuit, greu de descifrat, de studiat sau de
înțeles, stârnind mereu entuziasmul și curiozitatea cercetătorilor. Originile coneptului de inimă sunt
greu de stabilit. Unii sunt de părere că pictograma simbol provine de la forma frunzelor de iederă,
care sunt asociate cu fidelitatea. Alții susțin că inima ar fi modelată după diferite părți ale anatomiei
umane sau că există o multitudine de specii vegetale ale căror frunze au forma unei inimi. Totuși,
există o teorie conform căreia forma de inimă a luat naștere în Evul Mediu, atunci când artiștii și
oamenii de știință au încercat să reprezinte unele texte medicale antice. În perioada renașterii,
simbolul a devenit deosebit de cunoscut, fiind utilizat în arta religioasă, unde ilustra inima lui
Hristos.

Din punct de vedere anatomic, inima (denumită științific și ,,cordʼʼ) este un organ cavitar, cu
patru camere, musculos, nepereche, cu formă conică, situat la nivelul cutiei toracice, în mediastin
(spațiul dintre cei doi plămâni). Inima funcționează precum o pompă, având rol vital în circulația
sângelui și implicit în menținerea vieții. La acestea se poate adăuga faptul că inima are o inervație
deosebit de bogată și complexă. Astfel, cu ajutorul unei rețele de fibre nervoase, ea primește o
mulțime de acțiuni ale sistemului nervos central și totodată, probabil că, sunt trimise spre creier
impulsurile senzitive ale inimii.

Etimologic vorbind, cuvântul inimă provine din limba latină, de la ,,animaʼʼ care înseamnă
,,sufletʼʼ sau ,,suflareʼʼ. Încă din antichitate, grecii numeau prin cuvintele fonia, cardia, nu doar
propriu-zis inima, ci și sufletul, starea sufletească, convingerea, cugetul, și chiar și înțelepciunea,
mintea, credința (convingerea) etc. (Sfântul Luca al Crimeei, 2010, p.26). Tot astfel, în limba română,
același cuvânt, inima, semnifică și organul anatomic și sufletul unui om. Plecând de la acest fapt,
putem remarca cu ușurință cum cele două dimensiuni, știința (anatomia în acest caz) și religia ajung
să se intersecteze, căci inima – ca organ anatomic – aparține trupului pământesc, muritor, iar inima –
ca suflet îi aparține lui Dumnezeu și trăiește întru veșnicie.

Deseori, în viața cotidiană, auzim că inima ,,doareʼʼ, ,,suferăʼʼ, ,,plângeʼʼ, iar în romane citim
că ,,inima se bucurăʼʼ, ,, inima tresareʼʼ, ,,inima simteʼʼ etc. Așadar, inima se dovedește a fi un veridic organ de simț și mai presus de orice, nucleul senzitiv, afectiv și moral al oricărei ființe
umane. În acest fel, Sfântul Luca al Crimeei ne spune: factori incontestabili de ordin psihic … ne
obligă nu doar să admitem posibilitatea ascuțirii celori cinci simțuri ale noastre, ci să le adăugăm
acestora inima ca organ special al simțului, centru al trăirilor și organ al cunoștinței noastre
(Sfântul Luca al Crimeei, 2010, p.26). Iată deci, cum celor cinci organe de simț se poate adăuga un al
șaselea, de o supremație absolută, cu totul dumnezeiască, căci inima este centrul spiritual al
persoanei (John Shea).

În Sfânta Scriptură obeservăm că se vorbește în nenumărate rânduri despre inimă,
acordândui-se o importanță deosebită. Sfânta Scriptură atribuie inimii acele funcții care sunt
considerate de către știința psihologiei ca aprținând minții, și anume inima este numită organ al
cunoașterii supreme (Sfântul Luca al Crimeii, 2010, p.35), întrucât ea este organul de comunicare a
omului cu Dumnezeu. Potrivit Sfintei Scripturi, inima reprezintă un organ desăvârșit, prin care omul
Îl cunoaște, Îl descoperă și Îl sălășluiește pe Dumnezeu, după cum arată și cele ce urmează: A trimis
Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre (Galateni 4;6), Și Hristos să Se sălășluiască prin
credință, în inimile voastre (Efeseni 3;17).

Prin urmare, inima este cea care care-L poate simți pe Dumnezeu, după cum vorbește Sfântul
Apostol Pavel: Ca să Îl caute pe Dumnezeu, doar l-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare
dintre noi (Faptele Apostolilor 17;27). Sfinții Părinți ne spun că Împăriția lui Dumnezeu se află
înlăuntrul inimii (Filotei Sinaitul, 1977, p.129) și tot ei ne mai spun că vom descoperi strălucind în
inimă lumina dumnezeiască a lui Iisus (Isihie Sinaitul, 1948, p. 85).

Trebuie, deci, să ne îngrijim cu mare atenție de inima noastră și mai ales de sufletul nostru
care locuiește într-însa, căci cu inima se săvârșesc cele mai înalte lucrări ale duhului omului –
credința în Dumnezeu și dragostea pentru El (Sfântul Luca al Crimeei, 2010, p.36). Cu inima, omul
poate alege binele sau răul, poate iubi sau urî, poate binecuvânta sau blestema. Inima este pristolul
conștiinței noastre, îngerul nostru păzitor (Sfântul Luca al Crimeei 2010, p.38), de aceea curăția inimii
este atât de importată, căci dacă rădăcina e sfântă și ramurile sunt sfinte. Sau dacă inima se
curățește, e vădit că și toate simțurile se curățesc (Sfântul Isaac Sirul, 1951, p.415). Cu inima, omul se
roagă, iar prin rugăciune el se întâlnește în mod transcendent cu Dumnezeu, fiindcă rugăciunea este
vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie; rugăciunea este rodul bucuriei și al mulțumirii; rugăciunea
este alungarea întristării și a descurajării (Evagrie Monahul, 1947, p.88). Tot astfel, ne îndeamnă și
Sfântul Ioan Gură de Aur spre rugăciune: curățiți-vă inimile alergând la rugăciune și mai citim la
Sfântul Ioan Scărarul: focul duhovnicesc care vine întru inimă înviază rugăciunea, iar după învierea
și înălțarea ei la ceruri se pogoară foc ceresc în cămara sufletului.

Păzește-ți inima ta mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața (Pildele lui Solomon
4;23), este cuvântul scris în Sfânta Scriptură, care ne arată că exetriorul nostru este oglinda
interiorului nostru și că inima nostră ne definește viața noastră. Așadar, acțiunile noastre sunt
rezultatul a ceea ce se află în inima noastră, căci ne spune Mântuitorul: Pui de năpârci, cum aţi
putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul
bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria
rea a inimii lui (Matei 12;34-35). Cu alte cuvinte, noi suntem datori să facem tot ce ne stă în putință
pentru a ne păstra inima curată, pentru a o păzi de murdăria cea lumească și pentru a fi pregătiți să i-
o încredințăm lui Dumnezeu la fel de pură precum am primit-o.

Totuși, ar fi imposibil să raționăm la ceea ce înseamnă inima fără să ne referim și la minte,
căci cele două nu se exclud, ci din potrivă depind una de alta. Conform DEX, cuvântul ,,minteʼʼ este
definit ca fiind facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege, iar procesul de gândire este descris
ca fiind activitatea scoarței cerebrale. Se remarcă însă, că în Sfânta Scriptură inimii îi este atribuită
capacitatea de a gândi, de a raționa: Ca să cunoști gândurile inimii tale (Daniil 2;30), Gura mea va
grăi înțelepciune și cugetul inimii mele pricepere (Psalm 48;3), Ce cugetați în inimile voastre?
(Luca 5;22).

Desigur, Scriptura nu tăgăduiește faptele fiziologice adeverite și nu neagă rolul creierului în
procesul de gândire, ci și în toate procesele psihice.[…]însă gândirea nu se limitează doar la
activitatea scoarței cerebrale și nu se isprăvește cu aceasta. Noi cunoaștem că în creier există
centrii motori senzitivi, centrii respiratori și vasomotori, centrii termici, precum și alții, însă nu se
regăsește printre aceștia centrul afectivității. Nimeni nu știe unde este centrul bucuriei al tristeții, al
mâniei și al fricii, al trăirii religioase și estetice (Sfântul Luca al Crimeei, 2010, p.41). Senzațiile din
inimă, ne spune Sfântul Luca al Crimeei, se transmit minții, în creier, și în mare măsură determină,
direcționează și modifică toate procesele psihice ce au loc în minte și în duh (Sfântul Luca al Crimeei,
2010, p.42). Dar oare creierul nu este stimulat de diverși factori cum sunt percepțiile, senzațiile ori
emoțiile, născute de cele mai mule ori în inimă? Spre exemplu: când îmbrățișăm pe cineva drag,
inima noastră se umple de iubire, compasiune și bunătate. Mai apoi, în mod automat, sunt transmiși
stimuli către centrii nervoși ai creierului responsabili pentru producerea unor hormoni precum
oxitocina – hormonul dragostei și al atașamentului sau serotonina – hormonul fericirii. Când este
produsă suficientă oxitocină, întregul sistem cardiovascular este relaxat. Iată de ce iubirea face bine
inimii și iată cum compasiunea și bunătatea ne dau senzația unei călduri plăcute în interiorul pieptului. Manifestând iubire față de cei din jur nu îi facem doar pe ei să se simtă iubiți, ci dezvoltăm
și în noi înșine un sentiment de fericire și pace, ba mai mult îndeplinim și porunca cea mare a iubirii:
Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22;39). Aici, însă, iubirea apropelui nu se
referă doar la îmbrățișări, zâmbete sau alte gesturi de afecțiune. Aici, iubirea înseamnă iertare, grijă,
rugăciune pentru sufletul celuilalt, milostenie (prin faptele milei trupești și sufletești) sau orice alte
fapte care Îl preamăresc pe Dumnezeu, care este prezent în chipul apropelui nostru, fie el și un
dușman, căci Dumnezeu a făcut om după chipul și asemnănarea Sa (Facerea 1;26). Referitor la
acestea, iată ce citim la Sfântul Antonie cel Mare: Ochiul privește cele văzute, iar minte înțelege cele
nevăzute. Căci mintea care iubește pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are
minte iubitoare de Dumnezeu și-a luminat inima sa și vede pe Dumnezeu prin mintea sa (Antonie cel
Mare, 1947, p.27). Așadar, inima nu este destinată numai simțirii și comunicării cu Dumnezeu; Sfânta
Scriptuă mărturisește că ea este organul dorinței, izvorul voirilor, al cugetelor bune și rele (Sfântul
Luca al Crimeei, 2010, p.38).

Mintea, spune Pascal, acționează încet, luând în considerare multe principii care trebuie să
fie întotdeauna evidente, astfel încât mintea de îndată obosește și se împrăștie, neavând posibilitatea
să le mențină concomitent. Simțul lucrează astfel: el acționează într-o clipită și mereu este gata de
acțiune.Tot el concluzionează astfel: Prin urmare, trebuie să ne bizuim pe ,,simțʼʼ, altfel nădejdea
noastră mereu se va clătina. Apoi urmează afirmația: Inima își are propriile rațiuni pe care rațiunea
nu le cunoaște și Pascal adaugă: Inima Îl simte pe Dumnezeu, nu mintea.
Din punct de vedere psihologic, s-a auzit spunându-se că oamenii sun raționali în proporție
de 10% și emoționali în proporție de 90%. Totuși, adevărul este că la început omul este 100%
emoțional. El hotărăște emoțional, iar apoi justifică folosind logica. Astfel, se remarcă faptul că tot
ceea ce facem este strict sentimental, fiind controlat și determinat de emoțiile noastre. Altfel spus,
inima este cea care ne coordonează activitatea fizică, psihică, spirituală, duhovnicească în marea
majoritate a timpului, iar mintea este un instrument care folosește la fixarea ideilor, a sentimentelor,
a emoțiilor, și nu cea care la generează.

Legătura dintre minte și inimă ne este descoperită și prin cuvintele Sfinților Părinți:
Dumnezeu a zidit ființa rațională și mintală în stare de a primi duhul și cunoștința Lui. Iar simțirea
și cele supuse simțurilor le-a făcut spre trebuința ei (Talasie Libianul, 2005, p.34). În continuare, cele
spuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul sugerează, de asemenea, că mintea și sufletul ajung să se
intersecteze la un moment dat și formează un tot unitar, o entitate: Căci cunoștința lucrurilor sensibile nu e cu totul străină nici de puterea minții, și nu ține cu totul nici de lucrarea simțurilor
(de percepție), ci se află la locul de întâlnire a minții cu simțirea sau a simțirii cu mintea, făcând
prin sine legătura între ele (Sfântul Maxim Mărturisitorul, 2005, p.185).
Să nu uităm, totuși, de cea mai profundă și mistică rugăciune numită ,,Rugăciunea inimiiʼʼ,
,,Rugăciunea minții în inimăʼʼ sau ,,Rugăciunea lui Iisusʼʼ, care înfăptuiește legătura imanentă dintre
inimă și minte. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune : Această rugăciune se mai numeşte şi a minţii,
pentru că spunând-o, ea adună mintea care altfel nu se poate opri de la risipire şi rătăcire în toate
părţile. Rugăciunea minţii se va înrădăcina în suflet şi este o armă foarte puternică împotriva
gândurilor păcătoase. Această rugăciune poate fi rostită neîncetat (la fel cum inima lucrează
neîncetat), motiv pentru care este extrem de puternică și poate fi considerată ca parte componentă a
exercițiului ascetic personal. De altfel, după cum ne-a transmis părintele Arsenie Boca: A ne ruga
înseamnă a ne înălța spiritul și inima către Dumnezeu. Iată deci, cum prin rugăciune, se poate stabili
un raport încărcat de putere duhovnicească între minte și inimă, fiindcă nu e cu putință minții să
străbată cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, așezate la mijloc, iar
aceasta nu se poate face fără lucrarea simțurilor care o întovărășește și care e înrudită cu lucruri
sensibile (Sfântul Maxim Mărturisitorul, 2005, p.285).

Iată deci că inima este mai mult decât un organ antomic, menit să întrețină viața. Ea este un
organ al tuturor simțurilor, ocupând totodată un loc de frunte în procesul cunoașterii lumii, dar mai
ales al lui Dumnezeu.

Să ne păstrăm curată haina sufletelor, să priveghem asupra candelei inimii noastre și să
ascultăm glasul cântării lui Hristos: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu
(Matei 5;8).

Bibliografie

Antonie cel Mare, 1947Antonie cel Mare, Filocalia română, vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Sibiu, 1947, ISBN 978-973-616-111-7.
Evagrie Monahul, 1947Evagrie Monahul, Filocalia română, vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Sibiu, 1947, ISBN 978-973-616-111-7.
Filotei Sinaitul, 1977Filotei Sinaitul, Filocalia română, vol. VI, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1977, ISBN 978-973-505-625-4.
Florenski, 1989P. Florenski, Stâlpul și temelia adevărului, Editura
Polirom, Iași, 1989, ISBN 973-683-373-9.
Isihie Sinaitul, 1948Isihie Sinaitul, Filocalia română, vol. IV, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Sibiu, 1948, ISBN 978-973-616-111-7.
Sfântul Isaac Sirul, 1951Sfântul Isaac Sirul, Filocalia română, vol. X, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1951, ISBN 978-973-505-604-9.
Sfântul Luca al Crimeei, 2010Sfântul Luca al Crimeei, Puterea inimii, Editura
Sophia, București, 2010, ISBN 978-973-136-174-1.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, 2005Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia română, vol.
III, Editura Apologeticum, Sibiu, 2005, ISBN 973-50-
0909-9.
Talasie Libianul, 2005Talasie Libianul, Filocalia română, vol. II, Editura
Apologeticum, Sibiu, 2005, ISBN 978-973-505-603-
2.

Previous

Lacrimile Maicii Domnului, prilej de bucurie, unitate și toleranță

Lasă un comentariu